Gradina japoneza din Monte Carlo

In Monte Carlo ai atatea de vizitat de la Cazinou, Circuitul de Formula 1 si pana la Muzeul Oceanografic sau palatul familiei princiale Grimaldi.

In cazul in care totusi ai o ora disponibila in programul tau nu uita sa vizitezi Gradina Japoneza care iti va ramane cu siguranta in suflet.
Pietris, arcade, podete, pesti, flori toate construiesc un ansablu care te cucereste prin detaliul. Selectia de flori care paote fi admirata aici a fost oferita Printului Rainier al III lea si Printesei Grace de Monaco de catre Ministerul Japonez al Agriculturii, la 26 noiembrie 1969.
Este ceva greu de descris in cuvinte, pentru cei care au fost la Gradina Botanica din Cluj vreau sa va spun ca arata de 10 sau poate 100 de ori mai bine, este ceva greu de imaginat.
Ce este frapant este ca ea se afla la cativa pasi de una dintre cele mai circulate strazi din Principatul Monaco, parca a fost pusa din aer in singura zona disponibila din principat.

Gradinile de la palatul Schönbrunn

Parcul de la Palatul Schönbrunn a fost deschis pentru public în jurul anului 1779, si inca de la deschidere a devenit o populara zona de recreere si destindere pentru populatia din Viena si pentru cei veniti din toate colturile lumii. Extinderea de 1.2 km de la est la vest şi de aproximativ un kilometru de la nord la sud impreuna cu speciile diverse de plante, au facut ca acest parc impreuna cu palatul sa intre pe lista UNESCO a Patrimoniului Mondial in anul 1996.

Palatul şi gradinile reprezinta o unitate si se pun in evidenta reciproc, fiind realizate ambele intr-un stil baroc in care arhitectura si natura se întrepătrund. Stilul baroc împreună cu completările făcute în ultimul deceniu de viaţă de catre Maria Tereza, au supravietuit in stare aproape intacta pana astăzi pastranduse intacta caracteristica gradinilor de la Schönbrunn.
Parcul de la Schönbrunn este administrat de către Bundesgärten Wien_Innsbruck (Director: Dipl. Ing. Brigitte Mang).
Merita vazute, sunt ceva de vis.

Cafeină

Cafeina (sin. cofeină) este un alcaloid din grupa purinelor, care se se găseşte în cafea, ceai, nuci de cola, mate, guaraná şi cacao. Este unul dintre cei mai vechi stimulenţi naturali folosiţi de om.

În 1820, la solicitarea lui Goethe, farmacistul german Friedlieb Ferdinand Rungef izolează cofeină pură din boabele de cafea. În 1821, independent de Runge, farmaciştii francezi Pierre Joseph Pelletier, Joseph Bienaimé Caventou şi Pierre Robiquet reuşesc de asemenea să izoleze cafeina. În anul 1832 Pfaff şi Justus von Liebig descoperă formula chimică a cofeinei (C8H10N4O2) Formula structurală va fi descoperită în 1895 de Hermann Emil Fischer. Mecanismul de acţiune al cafeinei a fost studiat în secolul XX.

Numele de cafeină provine de la cafea, din care a fost izolată pentru prima oară substanţa. După nomenclatura IUPAC, denumirea cafeinei este 1,3,7-Trimethyl-2,6-purindion sau, pe scurt, 1,3,7-Trimethylxanthin . Cafeina face parte din grupul purinelor, ca şi teofilina şi teobromina. Structura cafeinei constă dintr-un inel dublu, care la exterior are o serie de substituenţi, în centru fiind nucleul purinic.

Diamant

Diamantul este un mineral nativ şi în acelaşi timp o piatră preţioasă. Din punct de vedere chimic este una din formele de existenţă ale carbonului pur, celelalte fiind carbonul amorf (grafitul) şi fulerenele. Diamantul cristalizează în sistemul cubic şi poate atinge duritatea maximă (10) pe scara Mohs, duritatea variind însă în funţie de gradul de puritate a cristalului. Din cauza durităţii ridicate, cristalele de diamant pot fi şlefuite numai cu pulbere de diamant şi din fulerită.

Denumirea de diamant provine din limba greacă "adamas" αδάμας, "de neînvins", "indestructibil". În latina clasică Plinius atribuie o denumire asemănătoare safirului. Denumirea diamantului era bine cunoscută în antichitate. În India se numea "irra", iar in sanscrită i se spunea "vajira", cuvânt ce definea tot ceea ce era dur. Arabii îi spuneau "al-mas" - adică "cel mai dur", de unde vine şi denumirea slavă de "almaz" (diamant)

Masa diamantului este exprimată în carate, un carat corespunzând cu 0,200 grame.
Pe lângă cristalele de diamant din sistemul cubic, uneori se pot întâlni diamante cu cristale hexagonale denumite Lonsdaleit, unii consideră, aceste diamante s-au format în medii nefavorabile. Duritatea extremă a diamantului este explicată prin legătura stabilă simetrică dintre atomii de carbon. Diamantul arde într-un mediu cu oxigen pur la o temperatură de 720 °C, iar în aer la peste 800 °C cu formare de dioxid de carbon. Diamantul este solubil în unele metale ca fier, nichel, cobalt, crom,titan, platină, paladium şi alte metale asemănătoare. Pe motivul reactivităţii reduse (datorată structurii stabile) a suprafeţei cristalului, prin iradiere cu neutroni creşte gradul lui de duritate.

Diamantele iau naştere la adâncimi mari (150 km), unde sunt temperaturi (1200-1400 °C) şi presiuni ridicate. Rocile mamă (de însoţire) a diamantului sunt Peridotit şi Eklogit sau in vulcani, sunt roci bogate în gaze Kimberlite şi Lamproite; acestea transportă la erupţia vulcanului şi diamant (topit) sau fragmente din mantaua scoarţei pământului. Formându-se în aceste condiţii, grafitulul sau diamantul, aceasta este determinată de timpul de răcire. Diamantele se pot exploata din rocile însoţitoare prin minerit de exemplu Namibia, Africa de sud sau se separă din aluviunile (depunerile) apelor curgătoare (deşertul, sau ţărmul african).
Microdiamantele iau naştere la căderea meteoriţilor mari pe Pământ (ex. craterul Barringer), creându-se condiţiile necesare pentru formarea diamantului, prin existenţa unor presiuni şi temperaturi ridicate şi prezenţa dioxidului de carbon. Vârsta diamantelor este foarte diferită, fiind diamante vechi de peste 3 miliarde de ani, dar şi diamante mai noi, care au vârsta de câteva sute de milioane de ani.
Circa 250 de tone de minereu trebuie să fie trecute printr-un procedeu de filtrare pentru ca, la final, să se poată ajunge la un cristal cu tăietura specifică, de un carat.

Diamantele în culori speciale, unice sunt numite oficial "Fancy", fanteziste, şi sunt foarte rare. Ele nu fac parte din scala standardizată a culorilor diamantului. Cele mai rare culori sunt roşu şi violet, precum şi combinaţiile acestor 2 culori. Galben şi maroniu sunt cele mai comune culori ale diamantelor, dar diamantele incolore sunt cele mai cunoscute şi apreciate în industria bijuteriilor. În categoria diamantelor Fancy intră renumitele diamante albastre ("Hope"), verzi ("Dresden"), galben-portocaliu ("Incomparable"), roşii ("Hancock") sau roz (provenite din mina australiană Argyle).

Claritatea unui diamant face referire la gradul de impurităţi pe care il poate avea un diamant studiat cu ochiul liber sau cu ajutorul unei lupe care măreşte de 10 ori. Specialiştii denumesc aceste impurităţi, "incluziuni". Tipul, numărul si locaţia incluziunilor poate deseori identifica individual diamantele. Cu cât are mai puţine impurităţi cu atât diamantul este mai valoros.
Standarde de claritate:
FL (Flawless): Fără incluziuni interne sau puncte externe. Reprezintă nivelul maxim de claritate şi corespunde diamantelor rare si foarte scumpe
IF (Internally flawless): Fără incluziuni în interor dar cu posibile minuscule imperfecţiuni externe
VVS-1 (Very Very Small inclusion 1): De obicei este vorba despre o singură, mica incluziune, vizibilă cu o lupă de 10X doar de un ochi expert.
VVS-2 (Very Very Small inclusion 2): Incluziunile sunt foarte greu de observat cu lupa de 10x.
VS (1-2)* (Very Slightly Imperfect): Incluziunile se pot vedea cu lupa de 10x dar nu cu ochiul liber.
SI (1-2)* (Slightly Imperfect): Incluziunile se pot vedea cu usurinţă cu lupa de 10x.
I (1-2-3)* (Imperfect): Incluziuni vizibile cu ochiul liber.
Există, de asemenea, diamante „Eye Clean”: fără incluziuni vizibile cu ochiul liber

Tăietura indică modul cum este tăiat diamantul şi îi conferă acestuia strălucire. Se referă la proporţiile şi finisajul diamantului. Dintre cei 4 C, tăietura este singura contribuţie adusă de mâna omului, transformând o piatră preţioasă brută, neşlefuită într-un diamant faţetat şi şlefuit în diverse forme. După mii de experimente de-a lungul anilor, folosind formule matematice precise, tăietorul-şlefuitorul de diamante transformă în ziua de azi un diamant brut într-o piatră strălucitoare care reflectă şi refractă lumina.
În 1919 Marcel Tolkowsky descoperă cel mai bun compromis teoretic datorită căruia modul de tăiere al unui diamant îi poate conferi acestuia strălucire deosebită.

Criteriile stabilirii valorii unui diamant sunt: - densitatea - duritatea - dispersia şi refracţia luminii - conductibilitatea termică - strălucirea - puritatea. Spectroscopia (absorbţia unor radiaţii) poate stabili dacă culoarea diamantului este naturală sau realizată ulterior. Diamantul care va fi şlefuit cu faţete multe se numeşte briliant (Brillant) (care are mai multe variante). Producţia diamantelor naturale pe glob a atins cantitatea de 20 de tone anual. La această cantitate se adaugă diamantele sintetice (pentru prima oară fabricate din grafit în 1955) care în cea mai mare parte au utilizare în industrie. Prin acoperirea altor substanţe cu un strat de câţiva microni (tratare cu plasmă) se va forma aşa numitul strat de carbon asemănător diamantului (DLC: diamond-like carbon). Această tehnologie fiind mai departe perfecţionată producându-se diamante magnetice cu dimensiuni de ordinul nanometrului în Troy, care probabil vor fi folosite în medicină. Diamantul are unghiul de refracţie ridicat, de aceea străluceşte intens, ceea ce a dus la utilizarea principală a diamantelor naturale ca pietre preţioase, azi aceste unghiuri a faţetelor unui cristal sunt simulate prin programare asistată de ordinator, determinând unghiul optimal pentru o strălucire maximă, astfel unghiul de şlefuire a cristalului fiind automatizat.

Un diamant pur este incolor, actual sunt procedee tehnice cu ajutorul laserului prin care se îndepărtează impurităţile din cristal, iar prin iradieri a cristalului (în reactoare atomice) s-a reuşit ca diamante cu o valoare inferioară să fie transformate în cristale cu o culoare stabilă verde sau albastră. Aplicaţiile în industria de folosire a diamantului sunt ca: abraziv, instrumente de tăiat sau găurit foarte ascuţite şi dure. În medicină (chirurgie), o aplicaţie tot mai largă o are folosirea lamelor de bisturiu acoperite cu un strat de carbon asemănător diamantului. De asemenea, industria electronică prezintă interese pentru asemenea straturi aplicate pe electrozi, la fel de important este în tehnologia semiconductorilor sau în chimie.

Nord Stream

Nord Stream este numele unui proiect care prevede construirea unei conducte de gaze naturale din Rusia către Germania. Nord Stream va lega portul rusesc Vyborg de portul german Greifswald, pe o distanţă de 1.200 de kilometri, pe sub Marea Baltică. Conducta va intra în funcţiune în anul 2011 şi va avea o capacitate anuală de 27,5 miliarde de metri cubi, iar a doua conductă, paralelă cu prima, care va fi gata până în 2012, va permite dublarea cantităţilor transportate, la 55 miliarde de metri cubi.

Proiectul este gestionat de societatea Nord Stream înregistrată în Elveţia şi deţinută în proporţie de 51% de Gazprom. Mai deţin participaţii companiile germane Wintershall Holdings şi E.ON Ruhrgas (câte 20%) şi societatea olandeză Gasunie (9%). În proiect ar putea fi cooptată şi compania franceză GDF Suez.

Mai multe ţări, printre care Estonia, Polonia, Suedia şi Finlanda sunt ostile proiectului, considerând că acesta prezintă riscuri de mediu. Polonia se teme că va pierde profiturile pe care le obţine din tranzitul gazului rusesc.

Telescopul Spaţial Hubble

Telescopul Spaţial Hubble (HST) este un telescop plasat pe orbită în jurul Pământului şi numit după astronomul Edwin Hubble. Este poziţionat în afara atmosferei terestre, ceea ce îi conferă un avantaj semnificativ faţă de telescoapele de pe Pământ, imaginile nefiind perturbate de către turbulenţele atmosferice, iar telescopul putând capta informaţii şi în spectrul ultraviolet, lungimi de undă care în mod normal sunt puternic atenuate de către stratul de ozon al Pământului. De la lansarea lui, în 1990, a devenit unul dintre cele mai importante instrumente din istoria astronomiei. Cu el, astronomii au făcut numeroase observaţii, care au dus la importante descoperiri în astrofizică. Camera fotografică cu câmp foarte larg de pe Hubble furnizează cele mai detaliate imagini în lumină vizibilă, realizate vreodată.

De la conceperea în 1946 şi până la lansarea lui, proiectul construirii unui telescop spaţial a fost întârziat de amânări repetate şi probleme de buget. Imediat după lansarea din 1990 s-a descoperit că oglinda lui principală suferea de o aberaţie de sfericitate, aberaţie care compromitea grav capacităţile telescopului. Totuşi, după o misiune de întreţinere din 1993, telescopului i s-au redat calităţile preconizate în proiect, devenind un instrument vital atât pentru astronomie, cât şi pentru publicul larg. Telescopul Spaţial Hubble (HST) face parte din programul NASA Great Observatories (în română Mari Observatoare Spaţiale), alături de Observatorul Compton pentru raze Gamma, Observatorul Chandra pentru raze X şi telescopul spaţial Spitzer. Hubble este rezultatul unei colaborări între NASA şi Agenţia Spaţială Europeană (ESA).

Ecluză

O ecluză este o construcţie hidrotehnică amenajată pe traseul unei căi navigabile (canal artificial sau natural) sau la intrarea unui port cu maree, care asigură trecerea navelor între două suprafeţe de apă cu niveluri diferite. Se compune dintr-un bazin numit „sas" sau „camera ecluzei", prevăzut la ambele capete cu porţi etanşe şi dintr-o instalaţie puternică de pompare pentru umplerea sau golirea sasului până la nivelul dorit.

Ecluzele de pe canale au amenajate la fiecare capăt al ecluzei şi în exteriorul acesteia, un port de aşteptare, care asigură staţionarea şi legarea navelor, înainte şi după ecluzare. În prezent se construiesc:

• ecluze simple — formate dintr-un singur sas;
• ecluze în trepte — cu mai multe la sasuri dispuse în lungime;
• ecluze gemene — formate din mai multe sasuri alăturate.

Tot termenul de ecluză se foloseşte şi pentru:

Ecluză de salvare, care este o cameră metalică, de formă tronconică, montată pe corpul unui submarin, care permite ieşirea echipajului în caz de naufragiu, fără inundarea submarinului.

Maree

Prin maree (flux şi reflux) se înţelege o oscilaţie periodică a nivelului mării sau oceanului, în raport cu o poziţie medie, datorită forţei de atracţie combinate a Lunii şi Soarelui. Perioada de oscilaţie are o durată aproximativă de 12h25min., astfel că în decurs de 24h50min. (durata unei zile lunare) se vor produce următoarele faze într-un punct al oceanului sau mării:

a) flux, adică o creştere treptată a nivelului mării şi acoperirea cu apă a unei fâşii din uscat; acesta se termină cu o maree înaltă — în timpul căreia nivelul mării a atins o înălţime maximă şi rămâne pentru un scurt timp imobil;

b) reflux, adică o scădere treptată a nivelului mării şi retragerea apelor de pe fâşia de uscat acoperită anterior; se termină cu o maree joasă — când nivelul mării ocupă o poziţie coborâtă, menţinându-se constant un interval scurt de timp.

Ciclul se repetă astfel în mod invariabil. Referindu-ne la întreg globul, mareea este materializată de un val care se propagă pe suprafaţa oceanelor, odată cu rotirea Pământului în jurul axei sale; în largul oceanului amplitudinea mareei nu trece de 80 cm, în timp ce în apropierea coastelor şi în golfurile lungi, înguste şi puţin adânci, ajunge chiar până la 16 m (Golful Fundy — America de Nord).

Perioadele mareelor:

• Semidiurne (12h30min. în zona ecuatorială)
• Diurne (24h50min. în zona tropicală)
• Semilunare sau de sizigii (14,7 zile)
• Lunare sau de perigeu şi apogeu (27,5 zile)

În funcţie de poziţia reciprocă a Lunii, Soarelui şi Pămîntului, deosebim:

• a) maree la sizigii sau maree vii — cu amplitudini mai mari decât mareele normale şi
• b) maree la cvadratură sau maree moarte — cu amplitudini mai mici.

În portul Constanţa, mareea este de tip semidiurn neregulat, cu o amplitudine maximă de 20 cm.

Vulcanii Noroiosi

Rezervatie naturala unica in tara Vulcanii noroiosi sunt situati in Subcarpatii de Curbura. Vulcanii noroiosi constituie o ridicatura sub forma conica, numita impropriu vulcan, formata prin eruptia la suprafata pamantului a gazelor degajate dintr-un zacamant de hidrocarburi care au antrenat namol.

Accesul la Vulcanii noroiosi este simplu, dar aproape nemarcat, drept care va descriem traseul care trebuie urmat (drumul se poate parcurge cu masina aproape in totalitate).

Din localitatea Buzau se porneste pe drumul national 10 spre Brasov (prin Intorsura Buzaului). La kilometrul 18 in satul Satuc se continua pe un drum la dreapta (marcat) spre comuna Berca si Vulcanii noroiosi. In comuna Berca, nu departe (dupa ce se traverseaza raul Buzau), se observa o intersectie unde se ia spre stanga, peste alt pod peste un afluent al Buzaului. In dreptul scolii din comuna, la urmatoarea intersectie, se alege drumul spre dreapta marcat Chiliile.

Dupa aproximativ 10 kilometri, trecand prin satul Joseni, se ajunge in satul Policiori, unde se desprinde un drum spre dreapta (marcaj Vulcanii noroiosi 6 km). Dupa cativa metri drumul devine neasfaltat. Drum este accesibil (dificil dupa ploaie), din cand in cand mai sunt sunt si portiuni asfaltate (datorate exploatarilor de gaz si petrol din zona). La vreo 3-4 kilometri exista un marcaj "Vulcanii noroiosi" destul de neclar. Daca se alege drumul spre stanga (putin inapoi si putin la vale) peste 2-3 kilometri se ajunge la Vulcanii noroiosi Paclele mari. Daca se continua drumul inainte peste 1-2 kilometri se observa o cladire pe dreapta pe care se afla un marcaj "Vulcanii noroiosi" unde se poate parca masina si se continua drumul pe jos peste un deal pana la Vulcanii noroiosi Paclele mici.

Daca tot ati ajuns in zona, va recomandam sa vizitati si Tabara de sculptura de la Magura. Revenind in drumul national 10, Buzau - Brasov, porniti catre Brasov si dupa 9 kilometri se ajunge in localitatea Magura unde se desprinde spre stanga un drum asfaltat, ce uneste localitatile Magura si Hales, de 14 kilometri. Pe la jumatatea drumului, cand incepe soseaua sa coboare, se ajunge la Manastirea Ciolanu, langa care, in luminisurile din jur, "aruncate" pe dealuri, se afla nenumarate sculpturi in piatra ce au fost executate aici in cadrul taberelor de vara organizate de Uniunea Artistilor Plastici, in anii '70 si '80.

Revenirea la Buzau se poate face continuand drumul pana in localitatea Hales de unde indicatoarele va ghideaza spre Buzau (aproximativ 20 kilometri).

Albert Einstein

Albert Einstein (n. 14 martie 1879, Ulm - d. 18 aprilie 1955, Princeton) a fost fizician evreu german, apoi apatrid (1896), elveţian (1899), emigrat în 1933 în SUA, naturalizat elveţiano-american în 1940, profesor universitar la Berlin şi Princeton. Celebritatea sa se datorează în special formulării teoriei relativităţii. În 1921 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fizică.

Cele mai multe dintre contribuţiile sale în fizică sunt legate de teoria relativităţii restrânse (1905), care unesc mecanica cu electromagnetismul, şi de teoria relativităţii generalizate (1915) care extinde principiul relativităţii mişcării neuniforme, elaborând o nouă teorie a gravitaţiei.

Alte contribuţii ale sale includ cosmologia relativistă, teoria capilarităţii, probleme clasice ale mecanicii statistice cu aplicaţii în mecanica cuantică, explicarea mişcării browniene a moleculelor, probabilitatea tranziţiei atomice, teoria cuantelor pentru gazul monoatomic, proprietăţile termice al luminii (al căror studiu a condus la elaborarea teoriei fotonice), teoria radiaţiei (ce include emisia stimulată), teoria câmpurilor unitară şi geometrizarea fizicii.

Una din formulele sale celebre este E=mc², care cuantifică energia disponibilă a materiei.

Cercetările sale au contribuit (nu în mod direct aşa cum se crede) la realizarea bombei atomice şi la evoluţia studiului energiei nucleare.

Einstein nu s-a manifestat doar în domeniul ştiinţei. A fost un activ militant al păcii şi susţinător al cauzei etniei evreieşti căreia îi aparţinea.

Einstein a publicat peste 300 de lucrări ştiinţifice şi peste 150 în alte domenii.