Jerry Lee Lewis

Jerry Lee Lewis (n. 29 decembrie 1935 &ndash) este un solist şi pianist american de muzică rock and roll, rockabilly şi country. Un pionier al muzicii rock and roll, Lewis a fost introdus în 1986 în Rock and Roll Hall of Fame, contribuţia sa în acest gen muzical fiindu-i recunoscută şi de Rockabilly Hall of Fame. În 2004, Rolling Stone Magazine l-a situat pe locul 24 din lista celor “100 cei mai buni artişti ai tuturor timpurilor”, iar în 2003, au listat colecţia “All Killer, No Filler: The Anthology”, pe locul 242 din lista celor “500 cele mai bune albume ale tuturor timpurilor”.

Lewis s-a născut într-o familie săracă din Ferriday, Concordia Parish (estul Louisianei) şi a început să cânte la pian din copilarie împreună cu doi verişori de-ai săi: Mickey Gilley şi Jimmy Swaggart. Părinţii săi (Elmo şi Mamie Lewis) au ipotecat ferma pentru a-i putea cumpăra un pian. Influenţat de un verişor pianist mai în vârstă (Carl McVoy), de programul radio şi de melodiile tonomatului cu muzică de la Haney’s Big House, Lewis şi-a dezvoltat propriul stil, mixând rhythm and blues, boogie-woogie, gospel şi muzică country, precum şi influenţe de la pianişti recunoscuţi de muzică “country boogie”, precum Moon Mullican şi Merrill Moore. Curând începea să cânte profesionist.

Mama sa l-a înscris la Universitatea Southwestern Assemblies of God din Waxahachie, Texas, asigurându-se că fiul său va cânta de acum exclusiv în numele lui Dumnezeu. Dar Lewis mai îndrăzneţ din fire, a cântat o interpretare boogie woogie a piesei “My God is Real” la o adunare bisericească, fapt ce a condus la excluderea lui de respectivul eveniment. Pearry Green, pe atunci preşedintele consiliului elevilor, a relatat cum în timpul unui spectacol, Jerry Lee Lewis a cântat muzică “lumească”. Următoarea dimineaţă, decanul l-a chemat atat pe Jerry cât şi pe Pearry în biroul său pentru a-i exmatricula. Jerry a afirmat la momentul respecitv că Pearry nu ar fi trebuit exmatriculat, deoarece “el nu avea să ştie ce va urma ca eu sa fac”. Ani mai târziu, Pearry l-a întrebat pe Jerry: “Încă mai cânţi muzica diavolului?” Jerry a răspuns: “Da. Dar ştii, e ciudat că aceeaşi muzică pentru care m-au dat afară din şcoală, este muzica care se cântă azi în biserici. Diferenţa este că eu ştiu că interpretez pentru diavol, pe când ei nu.”

Renunţând la interpretarea muzicii religioase, Jerry a început să performeze în cluburi şi în jurul oraţelor Ferriday şi Natchez, Mississippi. A devenit parte din noua tendinţă rock and roll, lansându-şi primul său album demo în 1954. În jurul anului 1955, Jerry a iniţiat o călătorie la Nashville, unde a cântat în cluburi încercând să obţină profit. A fost refuzat de către Grand Ole Opry, de scena country din Louisiana Hayride şi chiar şi de spactacolul radio din Shreveport.

În noiembrie 1956, Lewis a plecat spre Memphis, Tennessee pentru o audiţie la Casa de discuri Sun. Sam Phillips, deţinătorul casei de discuri, era plecat la momentul respectiv într-o călătorie în Florida, dar producătorul şi inginerul de sunet Jack Clement au înregistrat interpretarea lui Lewis asupra piesei “Crazy Arm” de Ray Price, precum şi compoziţia proprie “End of the Road”. În timpul lunii decembrie 1956, cariera lui Lewis a început să promită din ce în ce mai mult, înregistrând atât ca şi artist solo, cât şi ca instrumentist pentru alţi artişti aparţinând Casei de discuri Sun, artişti precum Carl Perkins şi Johnny Cash. Modul său aparte de a cânta la pian poate fi auzit în multe piese înregistrate la Sun spre sfârşitul anului 1956 şi începutul anului 1957, incluzând piese ale lui Perkins ca “Matchbox” şi “Get Your Cat Clothes On”, şi piesa lui Billy Lee Riley, “Flyin’ Saucers Rock’n’Roll”. Până în acest moment, rareori s-a folosit pianului în muzica rockabilly, însă s-a dovedit a fi o influenţă puternică în dezvoltarea curentului. Artişti rockabilly de la alte case de discuri au început curând să înregistreze cu pianişti.

Pe 4 decembrie 1956, Elvis Presley şi-a făcut apariţia la Casa de discuri Sun, într-o vizită de curtoazie, timp în care Carl Perkins se afla la studio înregistrând noi piese cu Lewis ce îl acompania la pian. Cei trei au început să improvizeze, iar Sam Phillips a pornit caseta de înregistrare. Mai târziu, Phillips l-a sunat pe Johnny Cash pentru a lua parte şi el la această sesiune improvizată. Inregistrările, aproape jumatate au fost piese gospel, au supravieţuit şi au fost descoperite şi lansate pe un disc în 1987 sub titul “Million Dollar Quartet”. Printre melodii se numără: “Don't Be Cruel” şi “Paralyzed” ale lui Elvis Presley, “Brown Eyed Handsome Man” a lui Chuck Berry, “Don't Forbid Me” a lui Pat Boone precum şi o interpetare în stilul Jackie Wilson pe piesa “Don't Be Cruel”.

Single-urile lui Lewis (cunoscute sub interpretarea “Jerry Lee Lewis and his Pumping Piano”) i-au avansat cariera ca şi solist, de-a lungul anului 1957, cu hit-uri precum “Whole Lotta Shakin’ Goin’On” şi “Great Balls of Fire” – cel mai mare hit al său. Respectiva piesă, dar si altele, i-au adus faimă naţională şi internaţională, în ciuda criticilor ce le asociau cu o tentă sexuală. Din această cauză, unele posturi de radio aveau să le boicoteze.

Conform spuselor unor surse de încredere, inclusiv Johnny Cash, Lewis însuşi care era un creştin devotat, era de asemenea tulburat de natura păcătoasă a propriului său material muzical, despre care credea cu fermitate că-l va conduce pe el şi pe audienţa sa în Iad. Aceste covingeri ale lui Lewis au fost expuse şi în portretul realizat de Waylon Payne în filmul din 2005 “Walk the Line”, bazat pe autobiografiile lui Cash.

Lewis, cu toate că nu a fost primul pianist în stilul boogie-woogie, a fost un pionier al pianului rock, nu numai prin sunet, ci şi prin interpretarea sa dinamică. Deseori cânta în picioare, plimbandu-şi mâinile de-a lungul clapelor pentru un accent dramatic, aşezându-se pe clape sau chiar stând deaspura pianului. Prima sa apariţie TV, unde a demonstrat câteva din respectivele mişcări, a fost la The Steve Allen Show pe 28 iulie 1957, unde a cântat “Whole Lot of Shakin’Going On”. Lewis are de asemenea reputaţia de a fi dat foc unui pian la sfârşitul unei interpretări live, ca formă de protest împotriva celor care i-au acordat mai mult credit lui Chuck Berry decât lui.

Stilul său eploziv poate fi observat şi în filme precum “High School Confidential” (1958), unde a cântat în spatele unui camion, sau Jamboree (1957). Lewis a fost numit “primul mare frenetic al rock and roll-ului” precum şi “primul mare eclectic al rock and roll-ului”. Aceste tehnici de interpretare au fost adoptate mai târziu de către alţi artişti piano rock, precum Elton John, Billy Joel şi Ben Folds. Compozitorul clasic Michael Nyman a citat stilul lui Lewis ca fiind predecesor al propiei estetici.